Recunosc, mi-a trebuit mult curaj ca sa incep o asemenea discutie. E intrebarea la care cred ca ne-am gandit cu totii cel putin o data, pe fuga macar. De cand am venit dintr-o perioada de pauza, descopar laturi noi ale iubirii, sensuri nebanuite si teoriile mele trebuie sa recunosc ca sufera modificari. Desi in acest moment nu imi este foarte clar raspunsul, as dori sa aflam sis a ajungem la o conluzie. Nu-i vorba, despre ce e iubirea, ce inseamna ea, ce presupune sa iubesti, de ce iubesti, si alte asemenea lucruri.
Iubirea e cel mai minunat cadou de o valoare nepretuita ce Dumnezeu l-a daruit oamenilor. Iubirea adevarata nu moare. Dupa parerea mea, iubirea nu e un sentiment, ci e un legamant, caci sentimentele vin si trec, dar iubirea adevarata ramane mereu. O iubire adevarata, nu ar trebui sa aiba sfarsit. Caci venind de la Dumnezeu, deci din dimensiunea eternitatii, iubirea mosteneste calitatea eternitatii, si depaseste chiar si moartea. O casatorie, facuta din dragoste, e valabila pt lumea asta si cea viitoare. Daca ar fi sa luam iubirea dintr-o perspectiva mai profana, chiar umoristica, iubirea e un soi de hasis pentru inima.
In foarte multe relatii care au ca fundament simbioza , partenerul nu concepe viata fara celalalt, (de fapt este compensarea, „reparatia” relatiei cu mama, care s-a rupt. Asta de acum, repetitia intru reparatie, trebuie sa fie totala, 24 de ore din 24 sa respire alaturi de celalalt, si cu cat sunt mai putine granite, cu atat mai bine). Cred ca nu gresesc cand afirm ca prima iubire este de fapt 100% repetitie intru reparatie. Ulterior omul devine constient si de alte nevoi, relatiile urmatoare fiind un compromis pentru un soi de „aurea mediocritas”. De fapt depinde. Unii cauta sa repare si fac aceleasi greseli pana ori repara, ori imbatranesc.
admin